Nu mai țin socoteala zilelor bune de multă vreme

 (continuare)

Au venit utilajele —
fără veste, fără salut.
Au ridicat praful și liniștea,
odată cu pietrele cubice,
care țineau minte pașii bunicilor.

Sub ele, pământul a gemut.
Gurile de canal au rămas deschise,
ca niște răni care nu se mai închid.
Miroase a păcură și a nepăsare,
a zgomot în loc de cântec.

Pe strada asta nu se mai joacă nimeni,
numai roțile fac tumbe,
și zidurile tremură ca bătrânii
care își țin respirația
să nu le cadă tavanul în cap.

Totul se numește progres —
dar nimeni nu mai știe
în ce direcție merge drumul.

Eli Gîlcescu

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Normalități

Cât durează să citești până la capăt

Scrisoare deschisă